PureVolume

 
Next »
 
 

Xerox Cluj

blog post

xerox cluj

uimit.
Apoi, către noi :
—    Ei, să vedem, cine ştie de unde sînt ? Ia s-auzim, că eu am uitat, am uitat tot ! Voi sînteţi tineri, deştepţi, ştiţi multe ! Hai noroc !
Am ciocnit cu el, de data aceasta cu plăcere. îmi devenise simpatic, dacă pot spune astfel.
Apoi, iar :
„De ce nu pot să nu ştiu,...
...In ce stă rostul zilei ?“
Ei, cine-mi spune mai departe, că nu mai ştiu ?
Nu m-am putut abţine :
—    „Deschide-mi-te, suflet, prin şapte ochi de flaut,
Şi cîntecul şi viaţa şi moartea să le-nece“.
A holbat ochii spre mine :
—    Ia stai, ia stai că-mi place, ştii că-mi place ! Cum ai spus? „Deschide-mi-te suflet !“..., „Deschide-mi-te suflet!“... e frumos, nu-i aşa ? Nu mai ştiu, nu mai ţin minte, am uitat. Mă doare capul !
—    Hai să bem ! i-am spus cu sinceră compasiune, deşi ne deranjase, venise exact cînd nu trebuia. Mihu tăcea, îl studia atent, începuse chiar să-i schiţeze uşor liniile feţei.
—    Tu îmi placi ! mi s-a adresat, bătîndu-mă prieteneşte pe umăr. Văd că ştii. Eu nu mai ţin minte nimic ! Dacă vrei, iată, îţi fac cadou cărţile astea, să le citeşti tu, mie nu-mi mai folosesc !
Şi a întins spre mine un pachet cu cărţi, pe care le ţinea într-o geantă veche, soioasă.
Am fost surprins să descopăr, printre altele, o biblie veche, Rilke, o istorie a artelor şi, mai curios, un dicţionar englez-ro-mân. Avea, de asemenea, primele volume din A la recherche du temps perdu, de curînd apărute în româneşte.
Le-am cercetat cu atenţie, unele erau subliniate, aveau însemnări pe margine, era un scris fin, uşor aplecat, feminin. Pe prima pagină, sus, în dreapta mai toate aveau o iniţială : .M.
Pe coperta interioară a poemelor lui Rilke, un mic citat dintr-o poezie : „Şi mi-a mai murit o iubire  în suflet lăsînd
74
dureroase canale“... Nu ştiam de unde sînt aceste versuri, pe care le-am notat, le-am notat pentru mine într-un carneţel.
—    Cine e urîtul ăsta ? Ce face acolo ? De ce nu spune nimic ? S-a aplecat spre mine, puţin supărat că Mendoian nu-1 onorase cu nici un cuvînt.
în loc de orice altă replică, acesta i-a arătat schiţa de por-trept. Privind-o, a reacţionat într-un mod ciudat. A început să plîngă, ochii i se înroşiseră de lacrimi, apoi a băut, a băut singur, fără să ne vadă, a privit din nou portretul, s-a uitat zîm-bind amar spre Mendoian şi, cu un gest de lehamite, a ridicat mîna în aer, lăsînd-o să cadă greu pe masă, rîzînd sau rînjind dureros spre noi...
—- Iertaţi-mă !... Sînt beat ! Nu se mai poate face nimic. Am fugit din spital. Sînt un nemernic. Astea sînt cărţile fiică-mi. Le-am furat, să fac rost de bani. Iertaţi-mă !
Plîngea în hohote surde. Nu-1 puteam opri.
—    Lasă, trece, dînsul e doctor, o să te facă bine, ai să vezi ! Nu-i nimic, o să treacă !
—    Linişteşte-te ! Am să mă ocup de dumneata. Nu e nimic grav, i-am spus, fără prea multă convingere. Uite, ţine banii pentru cărţi şi păstrează-le, dă-i-le înapoi !
—    De ce-ai fugit din spital ? Acolo te puteai face bine, aveau grijă de dumneata.
—    Minciuni ! a răspuns el. înseamnă că voi nu ştiţi ce este spitalul : o închisoare ! O groaznică închisoare ! Eşti păzit din toate părţile, îmbrăcat în uniformă, înregistrat într-un număr, într-un dosar, fiecare pat are o tăbliţă, ca la deţinuţi. Ore fixe, masă fixă, somn fix, plimbare fixă, vizite fixe. Totul este strict interzis. Viaţa este interzisă. Nu poţi să bei, să cînţi, să urli. Nu poţi să suferi cu adevărat, să plîngi, să respiri. Trebuia să fug, nu mai puteam, iată, acum, m-am răcorit, dar nu ştiu încotro s-o apuc, acolo nu vreau să mă mai întorc.
—    întoarce-te acasă. O să trecem să te vedem. Lasă-ne adresa. Ţi-am spus că dînsul este doctor. Te va îngriji. îţi face rost de medicamente. Cu o condiţie : dacă vrei să te faci bine !
A început să rîdă.
—    Mai bine, să bem. Apoi, către mine : Cum ziceai că zice ? „Deschide-mi-te, suflet !“...
—    ...,,Prin şapte ochi de flaut"... am continuat ca între vechi prieteni.
—    Ştiţi ce ? Mutra asta din tablou nu-mi place. E urîtă ! Seamănă cu mine ! Mi-e silă ! Fă-mi, dacă vrei, pictore, un tablou frumos, să-l pun ca icoană, după fotografia asta.
75
Dintr-un portmoneu umflat şi rupt, a scos nişte poze, fotografii vechi, îngălbenite, pe care nu mi le-a arătat, pentru a alege una, una singură, cu mare grijă, cu dragoste.
I-a dat-o, mai întîi, pictorului. Uluit, acesta n-a schiţat nici un gest. Străfulgerat, s-a uitat spre mine cu ochi mari, electrici. Mi-a întins fotografia : de neînchipuit, era ea, Miruaa. Acum înţelegeam. Cărţile erau ale ei. „M“-ul acela din colţul de sus, de pe coperta interioară, însemna Miruna.
—    Cine este fata asta ? am întrebat precipitat, încercînd să fiu indiferent, cu o voce vag ştearsă, plată.
—    Fata mea, nu v-am spus ? E rău bolnavă. Mama el a murit, iar eu... Vînd cărţile astea, să-i fac rost de bani. Are nevoie de medicamente. Nu te ajută nimeni, ce să-i faci ?
Nu ştiam ce să mai cred. Mendoian, de asemenea. Priveam nedumeriţi unul spre celălalt.
—    Iată banii pentru cărţile dumitale. Cred că eşti mulţumit, nu ? şi i-am dat o sumă bună, fără să număr hîrtie de hîrtie. Acum hai să bem şi lasă-ne fotografia, să facem tabloul după ea.
—    Nu, nu, nu, asta nu se poate ! Şarlatanilor ! Cine ştie ce e în capul vostru, ce vreţi voi să faceţi cu fata mea ! Asta nu se poate !
Am chemat în grabă chelnerul, am plătit şi ne-am luat la revedere.
—    Mi-aţi fost simpatici. Cînd ne mai vedem ? Pe mine mă găsiţi întotdeauna aici. La revedere !
—    Ce zici de întîmplarea asta ?
—    Asta voiam să-ţi spun, mi-a răspuns cu subînţeles Mendoian.
Nu pricepeam.
—    Cum, adică, „asta“ ?
—    Aşa cum auzi, a făcut el pe misteriosul. Ştiam toată povestea. Tocmai mă apucasem să-ţi spun, cînd, ca un făcut, a picat el.
—    E aproape incredibil. Parcă ar fi o scenă care se repetă. Mi se pare că am mai întîlnit-o undeva. într-o carte.
—    Se poate. Nu uita însă că şi viaţa se repetă, cu legile ei nescrise.
—    Sufletul fiecăruia e ascuns în el însuşi, cu greu se poa'e ajunge pină la el. Abia dacă desluşim cîteva sunete, cîteva note.
— Omul acela are un suflet bogat, la care poate nu am ajuns, nu am avut dreptul să ajungem, pentru că nu avem datele lui sufleteşti, dramele lui. Ar fi trebuit să coborîm in
76
infernul lui tragi-comic, pentru ca omul să ne apară în adevărata sa lumină, să-l putem înţelege... să-l judecăm.
—    Da, ai dreptate, să-l judecăm.
—    Să nu uităm însă că fiecare avem un cazier şi, mai devreme sau mai tîrziu, vom plăti pentru totul. El poate plăteşte acum.
—    Ce nevoie avea însă să mintă, să se înjosească atîta ?
—    E simplu : pentru bani, avea nevoie de bani, iar un .alcoolic face orice pentru băutură. E un om bolnav, ai văzut. -Dar, cine ştie, poate s-ar putea vindeca. Poate l-ai putea vindeca.
—    Toţi sîntem bolnavi. Asta e. Pe mine cine mă vindecă ? 'Toţi sîntem bolnavi.
—    N-ai dreptul să spui asta. Nu poţi judeca lumea după ipropria ta conştiinţă, bolnavă ea însăşi, poate. Un doctor, mai ales, n-are dreptul să gîndească astfel. E o crimă.
—    Dar un pictor ? Un pictor are dreptul să stea închis într-o circiumă şi să spună, să aibă pretenţia că reflectă lumea, adevărul, realitatea ? Pînzele tale sînt autentice ?
—    Eu desenez pentru mine. Pentru a mă cunoaşte. Pentru a scoate la iveală, cum şi spuneai, din închisoarea aceea ■teribilă, pe cel necunoscut şi a-1 arăta lumii : Iată acesta sînt ■eu, cel adevărat, bucuraţi-vă de numele meu ! Desenez din nevoia mea sufletească de a mă descărca, de a fi liber, de a ieşi din constrîngeri, din prejudecăţi. Bufniţa aceea cu ochi de foc, pe care ai văzut-o, nu-mi dă pace, mă obsedează ! Trăim 'O singură dată. Eu, ca artist, vreau să înfrîng această condamnare, să forţez destinul : se poate trăi mai mult, de mai multe ori !
—    Nu reduci totul prea egoist la tine ?
—    Un artist, un adevărat artist (aici e riscul, să te înşeli ! — ce uşor ne putem autoînşela) e o monadă, în el se reflectă o lume, o categorie umană. Dacă el e bolnav, suferă pentru toţi, prin porii lui respiră atîţia, se fac sănătoşi. Dacă vrei, un paradox, cei mai sănătoşi artişti au fost nişte mari bolnavi. Paloarea fiinţei lor a vindecat atîtea suflete zdrobite. Un medic însă, iar tu, dacă nu mă înşel, eşti medic, nu are dreptul, repet, să fie bolnav, el trebuie să învingă şi să-şi învingă boala. Orice slăbiciune a sa înseamnă moartea celorlalţi.
—    Detaşezi problemele, dar ele mi se par, în fond, aceleaşi. Crezi că tu, ca pictor, nu poţi ucide, în egală măsură? 'Te înşeli. Medalia are două feţe. Nu întîmplător Cehov a fost
77
deopotrivă un medic şi un artist. Slujea aceleiaşi cauze. Cu mijloace diferite, evident, dar aceleiaşi cauze.
— Mi s-a părut că porţi în tine o boală, că te macină boala aceea, dar, doctore, cine mai ştie aici că eşti doctor, cînd atîţia bolnavi sînt în jurul nostru ? Lumea e un spital, spuneai. în spitalul acesta, tu cine eşti, care îţi e menirea ?
Ajunsesem la hotel. Discuţia nu se termina aici. El stătea la aceeaşi cameră. I-am comunicat noua mea adresă, am hotă-rît să ne revedem a doua zi şi ne-am despărţit.
5
Locuiam de atîta timp în hotelul acela şi nici nu ştiam bine cine stă acolo. Rămăsesem mai mult închis, indiferent la destinul vecinilor mei întîmplători. Pe coridorul acela trăiau oameni pe lingă care treceam ca pe stradă. în spatele acestor uşi se consumau atîtea existenţe necunoscute. Cine locuia la numărul 98 ? Dar la 104, la 120 ? Deasupra mea, la etajele celelalte ? De puţine ori urcasem cu liftul pînă la ultimul etaj şi asta numai vara, cînd era foarte cald, acolo, la terasă, în lipsa unei mări. Acum era toamnă, se făcuse rece, stăteam mai mult închis şi, de obicei, veneam tîrziu, foarte tîrziu, cînd oamenii dormeau, n-aveam cum să-i cunosc. Orarul meu era mereu în contratimp cu al lor, cu al meu. Era timpul să ne punem de acord, să-i cunosc, să mă cunosc eu însumi.
Cu aceste gîndurî m-am despărţit de Mendoian. Traversam îngîndurat coridorul. Nu era nimeni. Linişte. Toate uşile — la fel. Dar dincolo ? Ce era dincolo ? Greu de aflat, pentru că ei înşişi, necunoscuţii „de dincolo1', stăteau ascunşi, închişi în camerele lor, se încuiau acolo, de teamă, din obişnuinţă, pentru o mai mare siguranţă. „Făceau dragoste", lucrau, jucau „pietre", se plictiseau, sufereau, se înşelau, trădau, rîdeau, visau, dracu’ să-i ia — stăteau închişi, habar n-aveam ce e în sufletul lor.
Dar — în definitiv — asta e viaţa într-un hotel, în oricare hotel !
Am aprins veioza. Era o lumină caldă, difuză. De curiozitate, am răsfoit cărţile pe care le luasem de la tatăl Mirunei. Special le luasem. Să i le înapoiez. Altfel, el le vindea oricui. Să le bea. Curioasă treabă. Neaşteptată. Cine era această
78
Miruna ? îmi plăcuse, era frumoasă, e adevărat, bănuisem că trăieşte o dramă, ea însăşi mi se destăinuise, lăsase să se înţeleagă ceva, îmi spusese că avea nevoie de mine, mă bucurasem de ea, de prezenţa ei, apoi, laş, o părăsisem, fără un cuvînt, fără o adresă. îmi plăcuse, îmi plăcea şi acum, dar nu ştiu de ce, îmi e greu să explic, o ocoleam, îmi era greu să dau ochii cu ea, să o văd, să o privesc.
Poate tocmai pentru că nu voiam s-o mint, nu aveam puterea s-o vindec, s-o ajut, eu însumi aveam nevoie de altceva şi pentru asta mă aventurasem inutil într-o poveste stupidă, de care nu voiam să-mi amintesc.
Mă gîndeam însă mereu la ea, la Miruna. Ca o răscumpărare, doream acum să-i fac o surpriză, o bucurie.
Ce cărţi erau acestea ? Ce citea ea ? Am deschis la întîm-plare una : Biblia. De mult nu văzusem o biblie. Ai mei nu fuseseră credincioşi, eu însumi nu simţeam vreo atracţie spre cele bisericeşti, întreaga mea formaţie — ca intelectual — nu avea nici o tangenţă cu cele sfinte, dar nu e mai puţin adevărat că partea aceea de lume îmi lipsea, ştiam asta. Mai mult, vcartea aceea fiind a ei, a Mirunei, devenea un document sufletesc, pe care trebuia să-l descifrez mai exact. Am răsfoit paginile cu atenţie. Erau foi vechi, îngălbenite, trebuiau întoarse cu grijă, să nu se rupă, se puteau rupe uşor, unele erau chiar dezlipite, gata să zboare.
Primul capitol era Geneza. Am citit : „Şi a zis Dumnezeu : Să facem om după chipul şi asemănarea noastră, ca să stăpî-nească peştii mării, păsările cerului, animalele domestice, toate vietăţile ce se tîrăsc pe pămînt, şi tot pămîntul !“.
M-am gîndit, nu ştiu de ce, la Michelangelo : Creaţinnea din Capela Sixtină. Mi se relevau noi sensuri ale lumii. Il înţelegeam mai bine pe Mendoian. îl invidiam.
Prin nu ştiu ce asociaţii, mi-am amintit de Rembrandt : Lecţia de anatomie. Cu ce atenţie încordată urmăresc viitorii doctori explicaţiile profesorului. Fiecare figură e o expresie individualizată a pasiunii de a cunoaşte. Raportam, probabil, toate acestea la mine, la profesia mea, atît de legată de viaţă şi moarte, dar aproape uitată, în ultimul timp, aşa cum uitasem de toate. Citeam biblia cu ochii unui necredincios, aşa cum poate ar trebui citită cu adevărat o biblie.
Am răsfoit mai departe. Paginile s-au deschis spre sfîrşit la un colţ îndoit :
„Sărută-mă cu sărutările gurii tale, că sărutările tale sînt mai bune ca vinul. Miresmele tale sînt balsam mirositor, mir
79
vărsat este numele tău ; de aceea fecioarele te iubesc. Pînă nu se răcoreşte ziua, pînă nu se-ntinde ziua, pînă nu se-ntinde umbra serii, vino, dragul meu, săltînd ca o căprioară, ca un pui de cerb, peste munţii ce ne despart*1.
Uitasem că citesc dintr-o biblie, deşi era un text dumnezeiesc, un poem de dragoste cum nu mai cunoscusem niciodată.
„Scoală vînt de miazănoapte, vino vînt de miazăzi, suflaţi prin grădina mea şi miresmele-i stîrniţi; iar iubitul meu să vină, în grădina sa să intre şi din roadele ei scumpe să culeagă, să mănînce“.
Miruna citise deci de multe overnight-scanning ori pagina aceea, fiecare paragraf era însemnat cu roşu.
De acolo trebuia să încep. Lecţia de anatomie — Lecţia de iubire. Experienţa trebuia începută, pe viu, cu mine.
In mine era încă viu ecoul : „De ce nu pot să nu ştiu, de ce nu pot să n-aud“..., vocea aceea de pe alt tărîm, şi uşor am făcut legătura cu Psalmii.
Am căutat o poezie care-mi plăcea : „Tare sînt singur, Doamne, şi pieziş, copac pripeag uitat in cîmpie“... şi mă gîn-deam că aceste cărţi erau ale ei, fuseseră citite de ea, se vedea clar umbra ochilor ei peste pagini.
Vorbele erau scoase din chinga cotidiană a convenţiei, erau puse să cînte, să spună altceva decît însemnau, mai mult, mult mai mult. Dicţionarul ce rost avea între cărţile Mirunei ? învăţa ea limba engleză ? Unde ? Cînd ? Misterul devenea mai mare. Nu ştiam engleza. Era însă o limbă care întotdeauna m-a fascinat prin sonoritatea ei. O muzică unică, aparent dură, uimitoare chiar pentru un necunoscător. Prindeam uneori la radio cîte-un post englezesc ; îmi plăcea să ascult minute în şir sunetul acela ciudat, al unor cuvinte care-mi rămîneau străine în înţelesul lor.
Am deschis la întîmplare : beautifully    = frumos    hamlet    = cătun
to lose    *== a pierde    to promise    •= a promite
to remain    «= a rămîne    fun    = glumă, distracţie, haz
rain    =    ploaie    to beleive    ==a crede
îmi plăcea rezonanţa stranie a acestor cuvinte, totuşi mă întrebam ; cum se spune în engleză, de pildă, „dor“ sau „jale“ ?
Cum se putea spune în altă limbă „Pe-un picior de plai L pe-o gură de rai“ sau „Bulgăraş de gheaţă rece,  Iarna vine, vărs. trece  Şi n-am cu cine-mi petrece“ ?
86
Iată, deci, din nou graniţa cuvintelor. Cum puteam trece dincolo de ea ? Cum puteam înţelege ceva despre Miruna, din toate astea ?
O ultimă surpriză : la pagina 230, o hîrtie roz, o frunză de stejar, păstrată ca o amintire a unui timp dorit, şi cîteva cuvinte scrise pentru cine ?
„Frunza o păstrez de astă-vară şi vreau să ţi-o dau. îmi lipseşti în fiecare clipă. Aştept. îţi întind mîinile. Nu le lăsa să aştepte. Am nevoie de tine. Mai mult nu pot spune acum.
M“.
Acelaşi „M“ uşor aplecat, de pe colţul din dreapta al acestor cărţi de pe masa mea, din camera mea, acelaşi „M“ în faţa căruia rămîneam descumpănit. Erau pentru mine rîndurile acelea, frunza aceea ? Dacă da, ce trebuia să fac ? Voisem să-i fac Mirunei o surpriză plăcută, înapoindu-i cărţile pe care tatăl ei oricum le vindea.
Intr-un fel asta era şi o scuză pentru plecarea mea neanunţată. Dar lucrurile se complicau. M-am hotărît. In definitiv, n-aveam nici o obligaţie, totul se putea repara uşor. Aş fi bătut în perete, aş fi chemat-o la mine, dar ea nu mai stătea alături, adică eu mă mutasem, ea rămăsese, cred, acolo, unde o ştiam.
Am rămas aşa un timp, întins în pat, mă gîndeam să cobor, s-o caut la bar sau poate să-i dau un telefon, mai bine să-i dau un telefon, s-o rog să mă primească, să stăm de vorbă.
Bătăi în perete. Semnalul obişnuit. Vecinul avea să-mi comunice veşti importante. I-am răspuns. Trebuia să-i răspund. Am ieşit pe balcon. Mi-a făcut din nou semn, să sting lumina, să mă ascund.
—    N-ai voie să te descoperi. Acum e ora cînd încep să acţioneze. Listele au fost întocmite. Totul e verificat. Să aşteptăm în linişte.
—    Crezi că vor veni şi în noaptea asta ? Nu mi se pare nimic suspect. Sînt întîlniri de dragoste obişnuite.
M-a privit lung, neîncrezător.
—    Ţi-am spus că totul e dinainte aranjat. Pe mine nu mă pot înşela. Le cunosc mişcarea. Ai grijă. Nu mai ştie nimeni. La timpul potrivit, acţionăm !
—    Cînd ? Cum ?
—    Am să-ţi spun eu, ai răbdare ! Trebuie să avem răbdare ! Eu urmăresc de mult orice se întîmplă. Cunosc orice truc. Cu mine nu le merge. Am putea să-i prindem acum, dar nu vreau. N-am primit ordin.
—    De la cine ?
6 — Anotimpuri — cd. IM
SI
—    Cum de la cine ? Nu ţi-am spus ? Sînt în legătură directă cu generalul. Dacă vreau, imediat îl anunţ la telefon. E un telefon secret, nu-1 ştie nimeni, n-am voie să ţi-1 spun. Generalul mi-a dat ordin să urmăresc totul atent şi să-i raportez.
—    Şi i-ai raportat ?
—    Da. Cunoaşte orice mişcare. Vorbesc cu el în fiecare seară. Noaptea, tîrziu, după 12. Pînă atunci n-am voie să-l deranjez. Lucrează.
—    Ce face ? Ce lucrează ?
—    El supraveghează toate cazurile. Sînt multe. Cincisprezece mii. Numai pe strada noastră, două sute paisprezece. El le ţine evidenţa.
—    De ce nu... acţionează ? Criminalii nu trebuie pedepsiţi ?
—    N-are ordin.
—    De la cine ? Nu spuneai că el este cel mai mare ?
—    De la mine. Eu îi comand pe toţi. Generalul ascultă de mine. El poate oricînd să intervină. Dar nu vreau eu. Nu e încă timpul. Se vor da singuri de gol. Fii atent. Una a şi venit. Nu ţi-am spus ? E frumoasă, nu-i aşa ? Are douăzeci de ani. Peste o oră nu va mai fi. O s-o arunce peste gard.
—    Peste care gard ?
—    In spate este un gard, unde se descarcă gunoiul. Acolo o s-o arunce. în lada de gunoi. Dimineaţă, cînd vine gunoierul, ia lada, o goleşte într-o maşină specială, unde mai sînt şi altele, de pe alte străzi, şi nimeni nu ştie nimic.
Discuţia aceasta se desfăşura pe un fond nenorocit pentru mine. Nici nu eram foarte atent la ce-mi spunea Vecinul cu imaginaţia lui atît de bogată pentru că mă gîndeam, tot timpul mă gîndeam la Miruna, la situaţia ei.
—    Iată, a mai venit încă una. Vezi ce tînără e ? Acum se distrează, dansează, bea, nu-i pasă, dar nu ştie ce-o aşteaptă, mă adusese Vecinul la realitate.
—    Despre cine tot vorbeşti ? Nu vezi că oamenii se distrează normal ? Dansează, beau, se amuză, sînt tineri, e firesc, ce ţi se pare suspect aici ?
începuse să mă enerveze Vecinul meu cu obsesiile lui bolnave.
—    Dar lumina aceea roşie ? De ce întotdeauna se maschează la o lumină roşie ? Crezi că eu degeaba urmăresc totul de atîta timp ? Şi atîtea camere, cu intrări dubioase, unde niciodată nu ştii exact ce se petrece. Şi, apoi, ca o concluzie :
—    îmi pare rău că am avut încredere şi ţi-am destăinuit an secret.
Credeam că vrei să colaborăm şi să-i prindem împreună. Nu-i nimic. Voi lucra singur. Altă dată n-am să-ţi mai spun nimic. Noapte bună.
Şi a plecat. S-a retras la postul lui, ascuns în balcon, credincios ca o santinelă. Eram mulţumit că lucrurile luaseră o astfel de întorsătură pentru că aveam problemele mele, mai importante, şi, oricum, Vecinul începuse să mă cam obosească cu ciudăţeniile sale. L-am rugat să nu se supere, să rămînem în continuare în relaţii la fel de amicale şi m-am retras în camera mea.
Mă gîndeam să-i scriu Mirunei o scrisoare. Era mai uşor să-i explic pe scurt, în cîteva cuvinte, de ce-am plecat atunci. Eram convins că m-ar fi înţeles. Şi era mai uşor pentru mine. Altfel, n-aş fi ştiut exact ce să-i spun. Mi s-a mai întîmplat. De cîte ori voiam să spun ceva, ceva la care ţineam foarte mult, o chestiune de viaţă şi de moarte, nu puteam, nu mă puteam exprima în nici un fel. Cuvintele mele ricoşau, uneori făceam glume proaste, deveneam dintr-o dată altul, cu totul altul, şi orice intenţie iniţială se rata. Numai cine mă cunoştea foarte bine, în cutele mele sufleteşti cele mai intime, ştia cît de mult mă costa totul. Dar ea mă cunoştea ? Nu. Nici pe departe. Aşa că m-am hotărît să-i scriu. în scrisori mă regăseam mai uşor pe mine însumi, cel adevărat. Pentru că eram pus în faţă cu mine însumi. Cu ce să încep ? îmi venea foarte greu să găsesc vreun cuvînt.
„Trebuia să fug undeva. Nu mă simt nicăieri în siguranţă. Nu ştiam însă că toamna vine aşa de repede şi, iată, m-am întors. E ca şi cum n-aş fi plecat niciodată. De fapt, nici nu trebuia să plec. Nicăieri nu pot fugi de mine. Mi se pare numai că, plecând, pot schimba ceva. Am rămas, ca de obicei, acelaşi. Iată, continui să trăiesc, să vorbesc, să scriu, să alerg, să alerg... pînă cînd, pînă unde ?
Tu poţi să înţelegi ceva din tot ce nu-ţi scriu aici.
Iartă-mă.
Ştefan".
N-am recitit scrisoarea, să nu modific ceva. I-am adăugat totuşi un post scriptum :
„Dacă aş cunoaşte engleza, m-ai înţelege mai bine ?“.
Am aşezat scrisoarea într-un plic tip cu emblema hotelului, plic aproape oficial, pentru că n-aveam altul la îndemînă. Am împachetat frumos cărţile pe care voiam să i le înapoiez şi am sunat. A apărut imediat o fată tînără, cam scurt îmbră-
83
cată, dar corectă, aproape sobră chiar, în atitudinea ei profesională. Contrast uşor comic, care m-a făcut să zîmbesc în sine-mi.
—    Cu ce vă pot sta la dispoziţie ?
Aceeaşi formulă uscată. Am privit-o lung, cu atenţie studiată, am măsurat-o din cap pînă în picioare, mai ales pînă în picioare, avea picioare frumoase — şi apoi, cu aceeaşi voce gravă, incoloră, i-am spus :
—    Domnişoară, ocupă-te, te rog, de sufletul şi de trupul
meu.
A făcut ochii mari.
—    Domnule, eu sînt o fată serioasă. Vă rog să^mi comunicaţi pentru ce m-aţi chemat.
Era, intr-adevăr, comică.
—    N-ai spus că-mi stai la dispoziţie ? Cu ce poţi să-mi stai la dispoziţie ?
N-a răspuns nimic. S-a încruntat uşor şi, sobră, aştepta în continuare.
—    Nu te supăra, te rog, că am glumit. Mai glumim, că altfel am muri, nu ? (A schiţat, în sfîrşit, un zîmbet). Fii atit de amabilă şi transmite plicul şi pachetul acesta domnişoarei Miruna. O cunoşti, nu ? Lucrează jos, la bar.
—    Domnişoara nu mai lucrează. E bolnavă. S-a internat într-o secţie a spitalului nostru.
—    Ce spital ? Ce secţie ?
Mi-am amintit însă de cuvintele pictorului : „Doctore, cine mai ştie aici că eşti doctor, cînd atîţia bolnavi sînt în jurul nostru ? Lumea e un spital, spuneai. In spitalul acesta tu cine eşti, care îţi e menirea ?“.
—    Condu-mă, te rog, acolo !
M-am îmbrăcat repede şi am plecat imediat.
PARTEA A TREIA
IARNA
1
In oraş se zvonea că un criminal odios, nedescoperit, ar fi ucis, în locuri diferite şi după aceleaşi metode, mai multe femei, de preferinţă blonde, între douăzeci şi cinci şi patruzeci de ani. „Mîna" se recunoştea uşor după „stilul" crimei. Cu o lovitură de toporişcă, victimele erau ucise, apoi batjocorite cu o furie bestială, caz rar de dezaxare nevropatică. Se spunea că unele dintre cadavre au fost găsite într-o mare mutilare fizică, cu ochii scoşi, sinii muşcaţi canibalic şi ciopârţite pe tot corpul, cu lovituri de cuţit, aplicate mai ales acolo unde femeia este, înainte de toate, instinct.
Ceea ce era ciudat, de asemenea, criminalul acţiona, se pare, singur şi nu în locuri foarte periferice, ci în parcuri mai puţin aglomerate şi nu pe la ore foarte Urzii, cum s-ar putea crede. Oricum, oraşul intrase în mare panică, femeile aproape că nu mai circulau seâra singure, soţii, fraţii, taţii se duceau şi-şi aşteptau soţiile, surorile, fiicele să se întoarcă de la lucru, de la treburi, sau de aiurea, unde erau chemate de preocupările zilnice. Autorităţile intraseră în alertă. Organele securităţii publice, instituţiile şi întreprinderile organizau gărzi civile şi în uniformă, se vehiculau schimburi speciale de noapte, dar toate fără nici un rezultat. Oamenii se încuiau în camerele lor, femeile tinere nu mai ieşeau seara în oraş, turiştii şi excursioniştii care veneau aici pentru frumuseţea locurilor plecau în alte părţi, oraşul „de vacanţă" devenise aproape pustiu, lipsit de farmecul obişnuit al zilelor de vară.
87
Dealtfel, toamna aproape că trecuse, era frig, păsările călătoare plecaseră în ţări mai calde, mai primitoare. Copacii erau goi, întindeau braţe rebegite spre cer. Străzi întortocheate, labirintice, care nu duceau nicăieri. Trecătorii erau grăbiţi, cafenelele şi cîrciumile aglomerate, se fuma mult, luminile stăteau aprinse pînă tîrziu, se citea, se lucra, fiecare construin-du-şi un destin.
Nu mai puteam pleca. Descoperisem, între timp, că în oraşul acela, în hotelul acela, locuiseră şi părinţii mei. în apropiere, într-un fel de parc liniştit, unde veneau adesea tineri pentru reculegere, se afla cimitirul oraşului. Mai toate străzile duceau acolo. Măicuţa şi tăieuţu’ se odihneau acolo. Plecaseră demult, lăsîndu-mi un suflet bîntuit şi boala de a mă mira de toate, fericit. Eram dator să-i regăsesc, pentru că acela care îi pierduse fusesem eu, iar acum, mai mult ca oricînd,. trebuia să trăiască.
Stăteam adesea de vorbă cu mama, ea mă înţelegea întotdeauna mai bine, fumam, o priveam şi ştiam că ea n-a murit, că nu va muri niciodată, că mama nu poate să moară, în sufletul meu sînt imprimate cutele cele mai

 

 Xerox Cluj

 

Posted Oct 23, 2015 at 7:01am

0 likes

 

Comments

 
 
Advertisement
 
1